Anglia. Am ajuns

Nu, nu am vrut sa plec, dar am fost nevoit. Dupã toate calculele si raportând la pregatirea precara (se pare) pe care o am, nu este posibil sa castig indeajuns incat sa pot face ce am planuit.

Am plecat vineri, 30 septembrie. Ora de decolare 15:50. Ora la care chiar am decolat, 18:30. Cu narile doar pe sfert functionale, de la o raceala pe care cred ca mi-am auto-provocat-o de la stres, mi-am ocupat locul 4A de la geam. Langa mine, ce sa vezi? Se aseaza “Iona”. Asa le spune la mine in anturaj persoanelor care depasesc o anumita greutate. Dar am fost si mai norocos de atat. Nu eram doar eu racit. Dansa, vecina, era mai suferinda. Avea o tuse de poveste. Deci pula somn. Asa ca am inceput sa-mi exersez engleza rusinoasa citind revistuta BeBlueAir. Aici se gasesc articole scrise si in romaneste si in engleza, deci a fost de ajutor. Zicea acolo de bine de Iasi, de Stephan the Great, de unele din cabanele de pe la noi, de cum poti sa urci pe munte cu “7 cai” si altele.

Am aterizat la Luton, Londra. La iesire, am stat la coada de la controlul pasapoartelor. De fapt erau trei cozi, dar pana la un punct oamenii stateau buluc. Dupa aceea se desfacea “drumul” pe trei benzi; cetateni euro, aia non-euro, si, ultima coada, ceva high tech la pasaport, dar nu am inteles exact, ca erau lupte mai crangene sa ramai pe pozitii unde aveai treaba. Scapasi de aici si am plecat sa imi ridic bagajul de cala (31,8 kg). Ce sa ridici domne… eram pe aceeasi banda bucurestiu’ si debrecenu’. Dupa vreo juma de ora de asteptat, plus cele vreo 4 de dinainte in care nu am fumat, am zis ca ies oleca, bag o tigare si cand ma intorc, numa’ bine apare si monstru. Pai pe unde sa iesi, daca nu pe unde zice exit? Si exit am fost, ca nu am mai avut cum sa ma intorc. Am zis ca ma omoara englezoaica care pazea linia rosie. Nu o condamn, ca avea dreptate. Doar apreciam felul dur si clar in care isi face treaba. Asa ca du-te pe la plecari, vorbeste cu fata de la Menzies, care fata vorbeste cu o alta colega prin statie, colega care nu stia ca e pe speaker si care spune ceva acuzativ la adresa noastra, dar pe fond amuzant. Zic “la adresa noastra”, ca nu eram singurul prost de acolo. Pai ce, numai eu beau tutun? 😉 Ni se aduce la cunostinta ca se rezolva si ca trebuie sa ne intoarcem la linia rosie de la soriri. Cum am auzit asta, am zis ca de data asta nu mai scap nebatut de cucoana care isi face treaba corespunzator. Ajung la vreo 2 metri de mama ei de dunga rosie si o vad pe doamna cum isi schimba moaca si face vreo 3 pasi spre mine hotarata sa ma altoiasca ca ma vede iar acolo si ca eu tot insist sa trec. Ii explic ca am fost trimisi acolo si ca asteptam pe cineva sa ne aduca bagajele. Asa e cu astia prosti. Ei nu au voie sa isi culeaga singuri bagajul de pe banda. 😉 Dupa vreo 7 minute si cu vre 10 inainte sa imi plece autocarul spre Coventry, apare o foarte simpatica domnisoara la 42 de kile tragand de animalul ala al meu de geanta. Cand am vazut-o cum se chinuia sara, am zis ca ma duc repede sa o ajut, ca doar sunt pietrele mele in bagajul ala. Ce sa ajuti domne? Pai cum am pus varful talpii pe ‘nezeii mamii ei de dunga, o vad pe doamna aia rea cum ridica mana si imi arata aratatorul. Am inteles imediat ca nu-i de saga cu dansa si m-am uitat cu mila la copila aia de taraia de bagajul meu. Bagaj care are rotile defecte.

Fug printre oameni sa prind autocarul si il prind. Ajut o fata care avea vreo, si nu mint, 3 trolere mov de cala si doua chestii mai mici. Ne complimentam noi reciproc in engleza, imi multumescte, se baga si nea soferul cu o gluma si o intrebare –  “Why you are alone sis?” – si ne urcam in autocar si plecam. Ai dracu astia, pleaca cand scrie pe bilet; 21:50. Pe la jumatatea drumului, opreste intr-o statie unde ne sugereaza ca ar fi bine sa fumam o tigare daca avem chef. Pai eu sa nu am chef de tiagare?

Ajungem in Coventry, tot respectand programul ai dreacu, si in timp ce asteptam sa mai coboare lumea, o aud pe don’soara cu multe bagaje ca saluta pe cineva in romaneste. Pe peron (parca asa ii zice si in autogare, nu?), in timp ce sefu’ la covrigu’ ne scotea papornitele de jos de acolo, am stat la o tigare cu fata de mai sus, care e la universitate in localitate si care, dupa ce am intrebat-o ce imi recomanda prin zona, ea imi spune fara sa clipeasca, berea. Ce-mi zic, hai ca am ajuns unde trebuie. Daca fac rost si de niste alune si-un servi, intra la tanc si-o bere. Fumam o tigare si ne despartim, nu inainte de a face cunostinta, Leo…Teo.

Ajung in statia de taxiuri si imi scot CV-ul, ca sa ii arat soferului adresa unde trebuie sa ajung. Da, am trecuta noua adresa pe noul meu CV in engleza, ca astia nu prea vorbesc roamaneste pe aici. Ma urc in masinuta aia ciudata si pornim catre strada Sfantul Austell. Cursa a facut 10 lire si vreo 70 de penny . Ii dau 10 lire si incercam sa imi dau seama ce marunt am, la care el imi zice ca, fiind prima oara in Anglia, sa nu-i mai dau si restul.

Stau cu doi prieteni romani, Radu si Budi, si cu un francez, Uil.

This entry was posted in la gramada. Bookmark the permalink.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *