16 aprilie 2014 – Primul meu job

Pai sa va spun unde am lucrat eu prima data. Aveam vreo 13-14 ani, era vacanta si cam frecam menta prin fata blocului. Un vecin, de cam aceeasi varsta ca mine, imi spune ca are tasu’ o combinatie pe undeva pe langa Bucuresti. Sunt mai multe livezi pe acolo si ca ne poate baga pe amandoi la una din ele sa culegem ceva fructe. Zis si facut. Nu strica ceva bani pe timpul verii + fructe moca.

Ne intalnim a doua zi dis de dimineata si pornim catre locatie. Sa tot fi mers vreo ora jumate-doua. Ne lasa tatal lui Robert (vecinul) la poarta livezii si ne zice sa ii spunem lui nea Caisa ca venim din partea nu-stiu-cui. Si intram…

Era un drum drept si lung de vreo 500 de metri. Pe o parte si cealalta a drumului erau tot felul de pomi fructiferi, capsuni si altele. Noi trebuia sa ajungem la Nea Caisa sa vorbim cu el despre ce avem de facut si cum ne renumereaza. Ajungem, intr-un final, la o casuta in fata careia erau vreo 10 oameni care primeau ultimele instructiuni de la un grasu’ dracu.

Dupa ce termina de vorbit cu ei, ne intreaba care e treaba noastra pe acolo, ii explicam omului si ne invita inauntru. Acolo ce sa vezi? Un ditamai dulaul. Cam ca asta din poza. Dog germanNe-am ingramadit (de frica) intr-un colt si a inceput sa ne explice ce avem de facut. Trebuia sa culegem visine (mama lor) si eram platiti la caldare. Sa zic ca ne dadea, in banii de acum, cam 5 lei la caldare. Ne-a aratat omul din care pomi sa culegem, ne-a dat cate o galeata si pe aici ti-e drumul. Imediat cum am parasit incinta (casa), ne-am indreptat catre visini si cand ne uitam inapoi, SURPRIZA! Nea Caisa a eliberat dulaul care nu era tocmai bland. Si, vrei nu vrei, hopa sus in pom.

Cand vezii pomii cu crengile aplecate de atatea fructe, ai impresia ca o sa mearga repede treaba. Dar nu e asa. Se umpleau asa greu ale naibi caldari. Sa zic ca am umplut in prima zi vreo 7-8. Era o cladura de te topeai si nu stateam nici in cea mai comoda pozitie. Patrocle, dulaul, era un fel de supervizor. Cand trebuia sa golim caldarile, il stigam pe stapanul plantatiei sa vina sa il bage in casa. La sfarsitul zilei, cand sa ne dea banii, vazandu-ne copii, a inceput sa ne indruge toate prostiile in asa fel incat nu ne-a dat decat jumatate din bani. Am halit noi si ceva visine, dar cate poti sa bagi? Or fi fost ele gratis, dar te saturi. Asta a fost prima zi.

In ultima zi de lucru (a doua), pe la jumatatea ei, ne spune grasu’ ca ne miscam prea incet si ca o sa ne plateasca doar jumate daca nu depasim nu stiu ce numar de galeti. Pus pe furaciune, ca majoritatea sefilor ;). Noi deja eram topiti de caldura, stricati la burta de la atatea visinevisine-proprietati2 si speriati ca trebuia sa stam tot timpul atenti sa nu ne mance matahala de caine. Ne-am suparat, am reusit sa inchidem cainele intr-o camera, am facut rost de un sac d-ala mare de plastic, l-am umplut cu visine deja culese si am fugit. Cand mai aveam vreo suta de metri din cei 500 pana sa iesim cu prada pe poarta livezii, il vedem pe stapanul plantatie alergand si tipand dupa noi. Cu vitelu’ de caine dupa el. De fapt dupa noi. Si baga tata alergatura… zburau visinele in toate partile, dar nu lasam sacul din mana. Pana la urma reusim sa iesim din livada, in aplauzele celor care culeageau pe margine, bucurosi ca am reusit sa il facem pe fraier.

Asta a fost primul meu loc de munca. O sa va mai spun eu si despre urmatorul, la care am stat 3 zile :). Daca va intrebati de ce nu se scutura pomul pe o folie de plastic si sa le fi cules de acolo, va raspund. Noi trebuia sa culegem pentru o comanda mai speciala. Visinele trebuiau sa fie curate, ne-lovite sau storcite. De aceea biroul nostru era in pom.

PS: Mihai Vasilescu m-a inspirat in alegerea acestei povesti.

Zambeste!

This entry was posted in la gramada and tagged , , , , , , . Bookmark the permalink.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *